Perfect, 2015

video, 8’20’’

 

„... nu prea are înălţime băiatul ăsta, m-am înălţat pe vârfuri şi mai făcusem vreo doi cm, aveam 1,60 m. Am terminat şcoala militară pe locul trei cu 9.90, nu aveam posibilităţi ca alţii, veneam de la ţară, mă străduiam să fiu cel mai bun şi mereu eram un exemplu pentru ceilalţi! Aveam grijă ca ţinuta mea să fie impecabilă, haina bine călcată, chipiul, cămaşa, iar nasturii mei străluceau ca aurul. 

Era bine, îmi plăcea să fac totul perfect, eram respectat pentru munca mea, eram ca o familie, soldaţii mă îndrăgeau şi îmi spuneau Nea Tomiţă.” (Toma Ion, tata, povestind după 25 de ani)

Scrupulozitatea, atenţia pentru fiecare detaliu, gestul ritualic pe care îl făcea în fiecare zi, contrasta puternic cu absenţa lui în familia noastră. Imaginea lui se schimbă rapid, nu reuşesc s-o localizez. L-am revăzut de curând, mi-am dat seama că întrega lui absenţă-prezenţă se conturează într-o singură imagine, acest gest.

 

***

 

"... not much height in this boy, I stood on my toes and I gained abour 2 cm more, I had 1.62 m. I finished military school on the third place, with 9.90, I didn't have possibilities like others, I came from the country, I struggled to be the best and I was always an example for others! I took care so that my attire was always impeccable, my coat ironed, my cap, my shirt, and my buttons shone like gold.

It was good, I liked to do everything perfect, I was respected for my work, we were like a family, the soldiers loved me and used to call me Nea Tomiţă." (Toma Ion, my father, recalling after 25 years)

The scrupulosity, his attention for every detail, the ritualic gesture he used to make every day, was in a stark contrast with his absence in our family. His image changes rapidly, I can't manage to focus. I saw him recently, I realized his entire absence-presence sets into shape in only one image, this gesture.

 

Heroism Rises in a Warehouse, Salonul de Proiecte (Anexa MNAC), Bucureşti

 

(video available on request)